În mijlocul verii se întâmplă la Craiova Theater Networking Talents (TNT), Festivalul Tinerilor Regizori, eveniment coordonat de regizorul Bobi Pricop, ce are ca target group artiştii aflaţi la debut, fiind o platformă de promovare a spectacolelor şi proiectelor culturale şi un forum destinat artiştilor autohtoni şi europeni. Ediţia 2023 se singularizează cu o selecţie exclusiv feminină, cu spectacole de licenţă/ master montate de şase regizoare din România şi Polonia: Aleksandra Bielewicz (master, Academia Naţională de Artă Dramatică din Varşovia, Polonia), Denisa Hălăngău (licenţă, Facultatea de Teatru şi Film, UBB Cluj-Napoca), Dora Dobrovszki (master, Universitatea de Arte Târgu-Mureş), Mara Bugarin (licenţă, UNATC Bucureşti), Tania Drăghici (licenţă, UNATC Bucureşti) şi Teodora Florea (master, UNATC Bucureşti). Invitatul special (şi preiau numele unui personaj din Mercury Fur) a fost Ivan Vîrîpaev, dramaturg şi regizor de origine rusă, textele lui sunt cel mai frecvent montate şi ascultându-l în conferinţa „Ce este o piesă de teatru?” înţelegi de ce, este din categoria artiştilor care nu pot fi pasivi, indiferenţi la problemele prezentului. Opozant declarat al regimului Putin, trăieşte şi activează în Polonia, a renunţat să lucreze în teatru, în schimb organizează serate în casa lui, spectatorii sunt trataţi ca nişte oaspeţi, le găteşte, într-o încăpere special amenajată vizionează spectacolul, se ascultă muzică, se dansează. Şi tot acest nou stil de a face teatru îmi pare familiar, pentru că în mare măsură aceasta este experienţa oferită în fiecare an de TNT.

Mercury Fur de Philip Ridley e o piesă controversată, un alt fel de teatru al cruzimii, un text reprezentativ al „in yer face theatre”, termen ce desemnează un teatru al confruntării, lansat în anii ‘90 în Marea Britanie, şi stilul provocator, agresiv al tinerilor dramaturgi. Este o piesă complicată de fire şi situaţii dramatice intense, şi rezultatul montării realizate de Teodora Florea este un spectacol intens, dar de o intensitate ce oscilează, îşi pierde şi regăseşte suflul.

Elliot şi Darren, protagoniştii din Mercury Fur, sunt doi fraţi într-o cursă contra cronometru să organizeze o petrecere, să găsească piesa petrecerii, să nu-l provoace pe Sfinx, şeful lor, şi nici pe invitatul special şi, mai ales, să supravieţuiască. E o lume postapocaliptică, violenţa şi moartea nu pot fi evitate niciunde, Darren consumă un fluture halucinogen şi e „martor” la asasinarea preşedintelui Kennedy. Ceea ce în thrillerul neo-noir 8 mm era un caz izolat, un milionar ce-şi satisface o fantezie cu un film snuff (tânăra ce apare în film e ucisă cu adevărat, nu sunt efecte speciale), în lumea lui Elliot şi Darren e o practică obişnuită, e afacerea lor. Supravegheaţi de Sfinx, organizează petreceri unde senzaţiile tari sunt asigurate de „piesa” petrecerii, un individ anonim la dispoziţia altui individ – invitatul special, un experiment al dezumanizării, o explorare a mecanismelor cruzimii.

Decorul imaginat de Cosmin Stancu şi costumele create de Ecaterina Tudosă duc spectatorii în lumea bolnavă a lui Phillip Ridley, o intersecţie între Trainspotting şi Portocala mecanică, unde Sfinxul şi clienţii lui sunt versiunea updatată a lui Alex De Large, cel mai carismatic psihopat. Împreună cu ei, Lola şi Ducesa sunt două personaje feminine foarte bine construite, iar Cătălina Niţu transmite şi forţa, şi alienarea Lolei, care se descurcă în orice situaţie, într-un joc fără ezitări. Darren e punctul vulnerabil pentru Elliot, şi Ducesa pentru Sfinx, Ciprian Loghin şi Loredana Vlăduţ alcătuiesc un cuplu insolit, dar convingător. Darren şi căciula lui cu cap de răţoi e exasperant prin naivitate, iar Tiberius Zavelea mizează pe această candoare- vulnerabilitate, ignorare a maturizării, pe care Elliot i-o reproşează permanent, dar pe care vrea să o protejeze. Şi Aurelian Culea (Elliot) este un partener generos, care susţine toate apariţiile extravagante şi neaşteptate, Stu, piesa, Sfinx, Ducesa, până la secvenţa finală care îi aparţine şi Elliot devine şi el imprevizibil, fragil, violent, inuman de uman: „I love you so much I could kill you’’.

Un anotimp în lumină este inspirat de Rimbaud şi Une saison en enfer, transpus într-o fabrică de chibrituri abandonată, în Polonia (şi aproape abandonat acolo). Prom, fostul manager al fabricii, şi Maria, colega lui, par că s-au refugiat în această fabrică, trăiesc într-un timp precar, dar nu vor să renunţe, Maria înşiră febril formule pe o tablă albă, Prom ca un alt erou mitic s-a înlănţuit de un scaun pentru că focul/ lumina trebuie menţinute. Replicile sunt monosilabice şi doar Rimbo, un tânăr ce apare neaşteptat în fabrică, schimbă ritmul şi deschide spectacolul prin discursul lui. Intenţiile Aleksandrei Bielewicz, care semnează scenariul şi regia spectacolului, sunt uneori confuze, plutim în fum, ne pierdem în întuneric sau observăm şi cele mai mici detalii, prin fluxul de proiecţii realizate de cameramanul omniprezent; e o ambuscadă artistică, dar cu rezultate incerte.

Bianca Marinescu e extraordinară, în fiecare personaj pe care-l aduce pe scenă, în felul în care aduce spectatorii în povestea lui Emil şi a Ellei, Emil ca în Emil şi detectivii, şi e mult curaj şi umor şi toţi râdem chiar dacă e o poveste despre moarte. Emil a murit în urmă cu un an, avea şase ani, Ella vine periodic la mormântul lui şi conversează cu el, cu ea însăşi, o avalanşă de întrebări la care nimeni nu are răspuns. Cum să accepţi şi cum să înveţi să trăieşti cu durerea? Ella frecventează un grup de ajutor unde întâlneşte copii în situaţii similare şi descoperă că şi alţi copii simt la fel ca ea, că „nu e singura care a pierdut un Emil” şi împreună pictează, se joacă, râd şi plâng şi îşi povestesc poveşti. Şi Ella duce jocul mai departe şi joacă/ interpretează în propria poveste mai multe roluri, compune dialoguri imaginare cu tatăl ei sobru şi cam dezorientat, cu unchiul Jonas, cu mama şi cu Emil, mai ales cu el pentru a nu-l pierde definitiv, într-un performance-reimaginare a trecutului. Când oamenii cu care ai împărţit un trecut comun se duc, iau cu ei jumătate de trecut, spune Gheorghi Gospodinov în Refugiul timpului. Iau tot trecutul, de fapt, pentru că trecutul nu poate fi rupt în două, şi Ella vrea ca pagina ei să fie intactă şi găseşte tot felul de soluţii, o cutie de pizza, un sul de hârtie igienică cu o faţă desenată şi gata, Emil e aici cu ea, cu noi, pentru că e un joc-provocare şi pentru spectatori, ce stimulează plăcerea de a-ţi imagina. Şi aflăm la final că peştii dorm, altfel cum ar putea să viseze?